Desi ploaie n-au mai deloc, iar pamantul lor pare a fi destul de arid, au niste podgorii de invidiat, pe partea asta de vest a statelor Unite.
Americanului din cate am vazut, cand isi doreste sa faca ceva, nimic nu ii sta in cale. Americanu mai intai face business planu, apoi isi cauta finantatori puternici, dupa care trece la treaba, respectiv la implementarea proiectului. Nu cred ca se apuca vreunu mai intai de munca si apoi de planuit afacerea si profitul.
Felu-n care americanii vorbesc, m-a lasat cu gura cascata, asa deschisa in vant. Astia nu vorbesc, astia parca latra cuvintele. Tare si clar, rostite in varful gurii, in partea din fata a gurii si nu din gat cu greutate, se fac cu adevarat intelesi cand au ceva de spus. Cand doi discuta intr-o sala, ii auzi din partea cealalta a incaperii fara probleme. Nota 10! Credeam ca britanicii ar fi mai tari in clantza, dar nu! Americanii is number one si aici!
Acuma sa revin la podgoriile astea din Napa Valley. Cu toate ca solul ala brun romanesc al nostru extrem de fertil, nu l-am vazut pe acolo, americanii au culturi de vin cat vezi cu ochii, desi pamantul lor mai mult da a piatra decat a pamant in care sa dai cu sapa. Cu toate astea, baietii produc vin, nu se incurca.
Unul din secrete, de m-am prins eu singur de el fara sa mi-l spuna ei, e ca-si iriga fiecare butuc in parte. Cablurile alea din poza, de fapt sunt furtune de irigat. Cate linii cu butuci pusi pe spalier, atatea furtune cu apa intinse. Si le merge treaba struna!
Tinand cont ca acu 200 de ani California de azi, era locuita mai ales de Winetou si prietenii lui apropiati, traditia americanilor in materie de vinuri ar fi dupa mine usor discutabila. Zona asta Napa Valley ar fi cunoscuta nu doar pentru vinu de calitate pe care-l produce cat si pentru pretul foarte mare al vinului. Toata munca lor in ale podgoriilor, este reflectata in business pur. Mai tari ca americanii in marketing iarasi nu cred ca exista pe glob. Bravo lor, stiu sa faca afaceri nu gluma.
Prima podgorie de-am vizitat-o, ducea de departe a conac frantzuzesc unu la unu. Ma apropii si citesc pe o piatra de pe un gard:
“Acest castel spectaculos, a fost construit in 1988. Cladirea a fost inspirata dupa Louis XV din satu Champagne, Franta”. Ce sa mai spun, n-au nici gusturi proaste americanii.
Degustarea la aceasta vinoteca a fost seaca, lipsita de buchet. Ne-a adus unu la masa un fel de vin spumos, l-a pus pe masa si trageti la masea, degustati un pahar plin ochi de vin spumant, ca imediat aducem a doua sticla. Am fost de acord in grup ca astia-s pusi pe jupit de parale asa ca am strans randurile in scurt timp si am pornit sprea a doua podgorie.
Servirea la masa la podgoria Carneros:
A doua podgorie, n-a avut nici o legatura cu prima. Am si gasit-o greu ce-i drept, ascunsa fiind pe dupa niste dealuri cu drumuri pavate, dar foarte inguste. Cu 15 ani in urma, unul din colegii de la Vodafone, cel cu ochelari din poze si hobyst in vinuri, o vizitase si acum ar fi vrut s-o revada. Clientu nostru stapanu nostru, asa ca in grup am decis ca tre’ sa mergem s-o vedem. Si bine am facut, ca ce experienta unica a fost si aia!
Conducem cu orele pe dealuri, dar in cele din urma ajungem. Ne deschide usa un batranel, judecandu-l dupa culoarea alba imaculata a parului. Ne spune din usa cu accent american de cowboy.
– Voi flacai, aveti cumva vreo rezervare pentru azi?
Eram singuri in zona aia, nu existau si alti vizitatori. Ne apropiem, si-i spunem ca nu avem rezervare telefonica, insa venim de departe special pentru podgoria lui renumita si am vrea cateva minute sa aruncam un ochi si sa-i degustam vinu. Curios la maxim de culoarea grupului nostru, format dintr-un elvetian, un roman si 3 nemti, ne invita in cele din urma in casa, la degustat de vin.
John Page Buhler!
O prezentare extraordinara a podgoriei lui! Sharm, eleganta, simplitate!
A interactionat cu noi, punandu-ne intrebari la toti in egala masura. Nu conta ca unu era bancher elvetian, altu muncitor roman, altii conductori de locomotiva nemteasca care care in spate un continent intreg.
Stil si calitate. Mi-a placut si probabil ca aceasta degustare de vin, n-am s-o uit niciodata, va ramane de referinta!
Tot din cabernet sauvignon facea si el in mare parte vinul si producea prin diverse amestecuri 6 feluri de vin. Ca-n poza.
Dupa ce i-am degustat vinu, ne-a luat si ne-a dat si un tur al fabricii, ne-a explicat cum il produce, cum stoarce ciorchinii, cum depoziteaza vinul in butoaie. Cat de des schimba butoaiele de stejar. Mi-a placut de domnu John Page Buhler! Afacerea era a lui si ne-a spus ca a mostenit-o de la taica-su. Pe una din cele 6 sticle, aia cea mai scumpa, era trecut apelativul lui taica-su. Vinu se chema ceva de genu, “specialitatea batranului”. Un vin negru, cu esenta puternica si foarte sec. Bun, mi-a placut. Il simteam mai ales in gat decat pe limba.
Pivnitele, te lasau cu gura cascata. N-au pivnite astia, au doar cladiri formate dintr-o camera mare, fara subsol, cu aer conditionat din belsug inauntru.
Aeru conditionat se potriveste bine vinariilor americane, am remarcat eu in gand, aerul conditionat fiind intr-adevar ceva de traditie in America. Pe cand pivnita.. Indienii n-aveau nevoie de pivnita. Din cate stiu nici cowboii dar mai am de studiat 🙂
Delegatia noastra completa. Un elvetian, 3 nemti si un roman.
Cum care-i roman? Ala cu ochelari la gat si cu ochii putin in crucis de la atata degustat de vin.
A treia podgorie si ultima ca era deja tarziu, dupa renume, ar fi trebuit sa fie atractia principala a zilei.
Podgoria Silver Oak. Un fel de Dealurile Moldovei, ca sa fac asa o comparatie si sa-i scot si mai tare in evidenta pe americani..
Un vin bun, nu zic nu, dar pretul unei sticle te indoaie! Direct de la ei de la producator, cea mai ieftina sticla de vin rosu costa 75$ pentru 750ml sau 100$ pentru 1litru. Am pozat si preturile. Ca si poza mai ales, lista lor de preturi mi s-a parut o amintire buna de luat acasa.
Colegu de la Cisco se cherchelise bine la a doua degustare asa ca am trecut eu la volan.
Din acest motiv, vinu astora nu l-am degustat. Insa cu o zi inainte, la cina de la hotelu Ritz Carlton, servisem chiar o sticla de Silver Oak. Bun vinu, dar parca tot nu-i ca ala de la tara, cu buchet, si rosu frumos in pahar.
Nah .. gusturile nu se discuta!
Sa conduci in America este ceva unic si nici din filme nu mi-am dat seama pana acu.
Astia nu au semafoarele cum le avem noi, inainte de intersectie, le au dupa intersectie.
O ciudatenie dar cu care te obisnuiesti cica. Mi-am luat cateva claxoane serioase, nu gluma.
Oprirea pentru cina, am facut-o aproape de San Francisco, in Sausalito zona faimoasa pentru adunarile hipioate de acu cateva decenii.
Cand am auzit seara ca iar se merge in urmatoarea zi la degustari de vinuri americame, da pe alte podgorii, mai din sudul Californiei, m-am dat sincer lovit. Vroiam neaparat sa vizitez inchisoarea Alcatraz iar astia o vazusera toti. Trebuia sa fac cumva sa ma sustrag elegant si s-ajung si eu pe Alcatraz.
S-ajungi pe Alcatraz, desi azi e muzeu nu inchisoare e un lucru al naibii de complicat, daca nu esti pregatit cum trebe.
Cum a fost cu Alcatrazul, in episodul urmator 🙂
Va pup cu drag, si mai ales, ma bucur ca-mi urmariti cu ..interes blogu’ 😀
Ionut
Bai cum ne-ai lasat asa balta cand incepea povestea cu Alcatrazul; te pricepi la suspans si dintr-astea … Acum iar trebuie sa astept inca o zi pentru continuare. 🙂
🙂 🙂 🙂 dar sa vezi ce merita asteptarea!
Eu deja cunosc cateva mici detalii din povestea cu Alcatrazul. Tineti aproape, ca merita 😉
Asa, am ajuns sa gust din farmecul vinului american, de……..